Căci scris aşa a fost...

Din suflet sufletu-i se rupe,

Şi cade într-un somn etern.

Mîntuitoare-i patima pe cruce,

Pentru popor,cerînd iertare,cu ochi-nlăcrimaţi spre cer.

Căci scris aşa a fost în carte,

Că Fiul Lui,dăruit va fi cu un destin.

Bătut de soartă,lipsit de gînduri rele şi păcate,

Plin de durere şi îmbibat cu chin.

Din vina celor,ce-au omorît popoare,

Şi-apoi au spus: că pămîntul e al lor!

Din vina celor,ce au dat ordin să se-omoare,

Mii de prunci,pentru-al găsi,pe-adevăratul Domnitor.

Pentru cei,ce l-au întîmpinat cu flori şi-nchinăciuni,

Pentru cei ce l-au iubit,şi pentru-acei ţărani.

Ce se jurau,că pîn-la moarte-L vor slăvi de Dînsul,

Şi-apoi din frica morţii,s-au prefăcut duşmani.

Speranţe...

Priveşte mereu spre cer,

Chiar de ai lacrimi uneori.

Iubeşte şi durerea,

Să poţi frumos să mori.

Desculţ precum copilul,

Prin foc încet să treci.

Să-ţi laşi amprenta vieţii,

Să poţi trăi în veci.

Poartă mereu în inimă,

Priviri, gînduri curate,

Ca undeva în viitor,

Să ajungi să mergi pe ape.

Prinde-ţi cu un lacăt,

De sufletul plăpînd,

Pe Dumnezeu- ce-i Dragostea,

O cruce şi-un pămînt.

Veniţi pe-acest pămînt...

Noi am venit pe-acest pamînt plîngînd,

Deoarece-am primit în dar părinţi şi fericire.

Părinţi ce să-ne-nveţe să păstrăm mereu în gînd,

Şi-n suflet- credinţa-n Dumnezeu şi-n mîntuire.

Noi am venit pe-acest  pămînt slăbiţi,

Neştiutori de patimă şi dor, astfel cădem.

Cădem, nu pentru a privi în jos,pămîntul.

Ci pentru a-ne-nvăţa,demn să ne ridicăm

Noi am venit pe-acest pamînt cu darul,

De a conduce terra-n viitor, încununat cu flori.

Şi cu dorinţa, ca-n inimile celor noi veniţi pe lume.

Să apunem, ca soarele-n amurguri peste zori

Nu am putut bunico...

Nu am putut să preţuiesc,

Momentele, cînd te ştiam aproape.

Nici vifor gînd nu îmi dădea,

Că erai tu,la un pas de moarte.

Nu am putut să-ţi demonstrez,

Ce mult ţineam şi ţin la tine.

Privesc spre cer,mă rog cumplit,

Bunico,iartă-mă pe mine.

Iartă-mă pentru cuvîntul rău,

Ce poate, ţi l-am spus vreodată.

Iartă-mă de te-am făcut,

Să stai cu faţa-nlăcrimată.

Şi poate ochii tai albaştri,

Mai pierd şi-acuma,picături de ploaie.

Ce amintesc fiinţa cea curată,

Şi ce aprind, în suflete văpaie.

Îmi pare rau, nu am putut bunico,

Să fiu mereu,mereu eu lîngă tine.

Să-ţi ţin căldura, născută din iubire,

Să-ţi dăruiesc grija, ce ai purtato pentru mine.

Mă mai gîndesc, însă c-un fel de teamă,

Nu ai murit, tu încă mai trăieşti.

Trăieşti aici,în inima-mi ce bate,

Unde-n vecie, rază de soare eşti.